Nu plange sub clar de luna

Se uita la fata lui lipsita de sentimente. S-a dus spre ea cu pasi grei. S-a uitat la ea pret de o clipa:
-Nu cred ca mai putem fi impreuna.
Intr-un fel stia ca nu ii mai pasa si stia ca odata si odata tot trebuia sa se intample, dar totusi a fost surprinsa. Nu a scos nici un cuvant. A ramas acolo timp de un minut. O lacrima i s-a prelins pe obrazul drept. A inceput sa se plimbe. Incet s-a indreptat spre padure, desi se intunecase. S-a asezat langa cel mai mare copac al padurii, in poiana din care se vedea luna. O vedea perfect. Desi ii placea luna, in seara asta simpla ei existenta o facea sa planga. Ii amintea de toate momentele frumoase pe care le-a petrecut impreuna cu prietenul ei. Ii amintea de fiecare clipa de bucurie traita vreodata si le vedea pe toate pur si simplu spulberate. Din nou a apucat-o plansul. Un baiat de la scoala ei a venit prin lumina argintie a lunii. S-a uitat la el cu lacrimi curgandu-i siroaie. A asteptat sa se linisteasca apoi s-a asezat langa ea. Ii mai ramasese doar o lacrima pe obrazul stang. S-a uitat la ea pret de o clipa apoi a sarutat-o. Tristetea s-a dus odata cu ultima lacrima. Se uitau amandoi la cerul intunecat. A vazut ca ii venea din nou sa planga:
- Nu plange sub clar de luna.